"Doi tineri căsătoriți erau într-o croazieră pe mare. La un moment dat nava a avut un accident și a început să se scufunde. În momentul în care au ajuns la barca de salvare, și-au dat seama că în barcă este spațiu doar pentru o singură persoană. În acel moment, bărbatul a făcut un gest incredibil:
și-a împins soția și a sărit repede în barcă.
Femeia, rămasă pe nava care se scufunda, șocată de atitudinea soțului său a început să plângă și a spus….”
În acel moment profesorul s-a oprit în fața elevilor săi si i-a întrebat:
“Ce credeți că a strigat?”
Cei mai mulți dintre elevi au răspuns:
“Te urăsc!”
Apoi, profesorul a observat un copil care stătea cuminte în banca lui. L-a întrebat care este părerea lui. Elevul a răspuns:
“Eu cred că a strigat
<<Ai grijă de copilul nostru!>>”
Profesorul a rămas fără cuvinte.
“Ai mai auzit povestea asta înainte?” – și-a întrebat el elevul.
Băiatul a clatinat din cap:
“Nu, dar asta a spus mama tatălui meu înainte de a muri.”
Profesorul s-a întors către clasă:
“ Răspunsul este corect. Nava s-a scufundat, bărbatul s-a dus acasă și a avut grijă de fiica lui de unul singur. Mulți ani mai târziu, după moartea bărbatului, în timp ce căuta anumite lucruri prin casă fata a găsit jurnalul tatălui său.
Aceasta a început să răsfoiască jurnalul și a ajuns la povestea morții mamei sale; în momentul în care părinții săi au mers în croazieră, mama ei fusese diagnosticată cu o boală terminală. În momentul scufundării vasului, tatăl s-a grăbit să se țină cu dinții de singura șansă de supraviețuire:
“Mi-am dorit să mă scufund pe fundul oceanului cu tine… dar, de dragul fiicei noastre, trebuie să te las să pleci din această lume înaintea mea, singură… Îmi pare rău , dragostea mea.” – erau ultimele rânduri din jurnal.”
Povestea s-a terminat, iar clasa era toată tăcută.
Între bine și rău există multe alte complicații, greu de înțeles pentru mulți. Într-o zi, fiecare dintre noi va dispărea… ne va fi dor de conversațiile despre tot și nimic. Ne va fi dor de toate visele pe care le-am văzut.
Vor trece zile, luni, ani… într-o zi, copiii noștri se vor uita la pozele noastre și ne vor întreba:
“Cine sunt acești oameni?”
Iar noi, zâmbind cu lacrimi în suflet, vom spune:
“Ei au fost oamenii cu care am avut cele mai bune clipe din viața mea.”