Această poveste mi-a plăcut mult şi mă gândesc adeseori la ea.
Nu știu de cine este scrisă, dar ştiu că merită să fie citită:
“A fost odată, de mult, un măr uriaș. Un băieţel venea mereu să se joace pe lângă el, se urcă până la varful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Îi plăcea tare mult copacul lui, iar mărul îl iubea și el tare mult.
Dar, într-o zi, băiețelul veni lângă copacul său, foarte abătut. Copacul îl îmbie:
-Vino să te joci cu mine!
Băiețelul îi răspunse:
- Nu mai sunt copil mic, să-mi găsesc de joacă în jurul copacilor! Vreau jucării, dar am nevoie de bani, ca să le cumpăr!
- Îmi pare rău, dar nu am bani, dar poți culege toate merele mele și să le vinzi. Astfel, vei face bani destui, pentru a-ți cumpăra jucării.
Cât de fericit era băiatul acum! El culese merele și cu ele plecă bucuros. Dar, după aceea, el înceta să mai vină să viziteze copacul. Mărul era tare trist, căci îi era dor de copil.
Dar într-o zi, copilul veni iar la vechiul său prieten, care-l îmbie:
-Vino să te joci cu mine!
- N-am timp de joacă! Răspunse băiatul. Trebuie să muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o casă în care să ne adăpostim. Poți să mă ajuți?
- Îmi pare rău, dar eu nu am nici o casă să-ți dau, fu răspunsul copacului. Dar poți să tai crengile mele și să-ți faci o casă din ele.
- Așa că băiatul s-apucă să taie toate toate crengile copacului și plecă fericit.
Copacul s-a bucurat să-l facă pe băiat, iarăși fericit, dar, după ce plecă, băiatul nu se mai întoarse la copac. Copacul era iar trist și singuratic.
Într-o zi călduroasă, de vară, băiatul sosi iar, spre fericirea copacului.
- Vino să te joci cu mine, a spus el.
- Oh! Sunt tare trist și simt că îmbătrânesc. Aș dori să călătoresc pe mare și să mă odihnesc. Poți să-mi dai o barcă?
- Poți folosi trunchiul meu ca să-ți construiești o barcă. Astfel, vei putea să călătorești fericit spre zări îndepărtate.
Așa că băiatul taie trunchiul și-și făcu o barcă, cu care călători pe mări timp îndelungat.
Dupa mulți ani, se reîntoarse la copac. Copacul îi spuse:
"- Îmi pare rău, băiatul meu, dar nu mai am nimic să-ți dau. Nu mai am mere pentru tine.
- Nu am dinți să le mănânc! a spus baiatul.
- Nici trunchi să te urci pe el.
- Sunt prea bătrân pentru asta, acum, fu răspunsul băiatului.
- Nu mai am, într-adevăr, nimic să-ți ofer; poate, doar rădăcinile mele, care se sting, a zis copacul cu lacrimi.
- Nu mai am nevoie de nimic; doar de un loc de odihnă. Sunt foarte obosit, după toți acești ani!, a răspuns băiatul.
- Foarte bine! Rădăcinile mele sunt cel mai bun loc de odihnă .Vino, vino și stai aici, cu mine, și te odihnește!
Băiatul s-a așezat lângă copac, iar copacul era fericit, zâmbind printre lacrimi.
Aceasta este povestea fiecăruia dintre noi. Copacul – sunt părinții. Când suntem mici îndrăgim joaca în preajma lor. Când creștem, îi părăsim. Mai venim pe la ei, când avem nevoie de ceva sau dacă suntem la ananghie.
Dar, indiferent ce se întâmplă, părinții sunt alături de noi, spre a ne ajuta cu tot ce pot, să ne faca fericiți .Poate vă gândiți că băiatul era plin de cruzime, dar așa ne tratăm, cu toții, părinții. “
Spune-ți povestea aceasta și altora și iubiți-vă mereu, părinții , în așa fel încât copiii voștri să ia exemplu de la voi...