Cu foarte mulți ani în urmă, atat de mulți încât le-am pierdut șirul, trăia într-un orășel din sudul Braziliei un copil de vreo 7 anișori, pe nume Jose. Își pierduse părinții încă de mic și fusese adoptat de o mătușă zgârcită , care, deși avea o grămadă de bani, nu cheltuia cam nimic cu nepotul ei. Jose, care nu cunoscuse niciodată iubirea, credea că așa era viața și nu se supăra .
Cum locuiau într-un cartier de oameni avuți, matușa l-a obligat pe directorul școlii să-l accepte pe nepot cu o plată de numai o zecime din taxa obișnuită, amenințând că dacă nu-l primește îl reclamă prefectului.
Directorul n-a avut încotro, dar ori de câte ori putea le cerea profesorilor să-l umilească pe Jose, sperând că o să se poarte urât și astfel ar avea un motiv să-l dea afară. Dar Jose, care nu cunoscuse niciodată iubirea, credea că așa era viața și nu se supăra.
Jose nu cunoștea iubirea . . .
Veni noaptea de Crăciun. Toți copiii au fost duși să asiste la slujbă într-o biserică îndepărtată, din afara orașului, pentru că preotul lor era plecat. Pe drum, băieții și fetele sporovăiau despre ce aveau să găsească lângă pantofii lor a doua zi de dimineață: hăinuțe la modă, jucării scumpe, ciocolată, patine sau biciclete.
Erau frumos îmbrăcați, cum se obișnuiește în zilele de Sarbatoare, cu excepția lui Jose, care rămăsese tot în zdrențe, cu niște sandale rupte și prea mici (matușa i le dăduse când avea 4 ani și-i spusese că are să primească altele doar când va implini 10 ani ).
Câțiva copii l-au întrebat de ce era atât de neîngrijit, spunând ca le era rușine că au un coleg care se îmbracă și se încălța așa. Dar cum Jose nu cunoștea iubirea, nu le luă în seamă întrebările.
Cu toate astea, când intră în biserică și auzi orga, văzut luminile aprinse, oamenii îmbrăcați cu ce aveau ei mai frumos, familiile reunite, părinții îmbrațișându-și copiii, Jose se simți cel mai oropsit de pe pământ.
După împărtășanie, în loc să se întoarcă acasă împreună cu grupul, se așeză pe pragul capelei și începu să plângă; chiar dacă nu cunoștea iubirea, înțelegea acum ce înseamnă să fii exclusiv, lipsit de apărare, părăsit de toți.
Dar în clipa următoare văzu un copil lângă el, desculț, părând la fel de amărât ca și el. Nu-l văzuse până atunci și se gândi ca umblase mult pe jos ca să ajungă acolo. Își spuse:
 “Pe baiatul ăsta trebuie că-l dor rău picioarele. O să-i dau una din sandalele mele, în felul acesta îi ușurez măcar o jumătate din suferință ”.
 Pentru că, deși nu cunoștea prea bine iubirea, Jose cunoștea suferința și nu voia ca alții să simtă același lucru.
Puterea și sensul iubirii . . .
Îi lăsă o sanda copilului și se duse acasă cu cealalta; din când în când o punea în celălalt picior, ca să nu se rănească prea tare în pietrele de pe drum. Cum ajunse acasă, matușa văzu ca nepotul își pierduse o sanda și-l amenință:
 dacă nu avea s-o găsească până a doua zi, o să fie aspru pedepsit.
Jose se duse la culcare înfricoșat, fiindcă știa pedepsele pe care i le aplica matușa din când în când. Toată noaptea a tremurat, n-a putut închide un ochi și, când tocmai reușise să ațipească, auzi voci în salon.
Matușa intră ca o vijelie în cameră întrebându-l ce se întâmplase. Încă buimac de somn, Jose merse în salon și descoperi că sandaua dată acelui copil se afla în mijlocul încăperii, acoperită de tot felul de jucării, biciclete, patine și hăinuțe. Vecinii strigau că fuseseră furați de la propriii lor copii, care nu mai găsiseră nimic în pantofi când se sculaseră.
Atunci apăru, gâfâind, preotul de la biserica unde fuseseră copiii; pe pragul capelei apăruse statueta copilului Iisus îmbrăcat în aur, dar încălțat numai cu o sanda. Se făcu imediat liniște, comunitatea începu sa-L slăvească pe Dumnezeu și minunile Lui, matușa izbucni în lacrimi și își ceru iertare. Iar inima lui Jose fu cuprinsă de puterea și sensul iubirii.”